Un text foarte bun scris de Adela Toplean. Cu implicații și aplicații și pentru domeniul civic-politic. Singuri, cel mult, reușim să supraviețuim, să ne descurcăm cum se zice la noi.
Dar pentru a ne vedea visurile împlinite sau cristalizarea unor proiecte politice credibile avem nevoie să lucrăm alături de alți semeni, să construim echipe, să admirăm și sprijnim pe cei vrednici. Să fim ÎMPREUNĂ. Altfel … altfel râmânem singuri, “nemuritori și reci”, cu dreptatea și convingerile noastre, dar fără împlinire, semnificație și transformare.
“În România se consemnează anual 300.000 de cazuri noi de depresie. Așa spun statisticile. În realitate, numai Dumnezeu știe câți dintre noi ne trezim dimineața zdrobiți de tristețe. Principalul factor de risc este, ni se mai spune, singurătatea, lipsa susținerii sociale.
Spre deosebire de oamenii singuri din Occident a căror viață personală este, de bine de rău, tot mai direct asumată de mașinăriile neo-modernității, noi suntem singuri pe cont propriu. Suntem latini, până la proba contrarie.
În România de azi, pe fondul unui consumism bezmetic, al unor rivalități agresive și al unei eterne derute politice, solidaritatea civică, încrederea și interesul pentru semeni sunt, toate, în cădere liberă.
Unii cultivă față de semeni o ranchiună fățișă. Cei mai mulți, însă, cultivă, cu râvnă zilnic primenită, suspiciunea. Suspiciunea răsare în conștiința noastră în fiecare dimineață, împreună cu soarele și scaldă în lumina ei otrăvită toate mișcările trupului și spiritului până la lăsatul împăciuitor al serii.
Lipsit de încrederea pe care occidentalul o are în “specialist” (de pildă în psihoterapeut, în tehnocrat, în funcționar, etc.), românul nu va crede niciodată că “cineva” îi vrea cu adevărat binele. Nimic din experiența lui socială, politică și interpersonală nu încurajează o asemenea interpretare năstrușnică. Comunitatea – fie ea socială, politică sau profesională – este suspectă. Ea nu delimitează firesc o sumă de valori împărtășite organic, ci niște lanțuri putrede de interese și obediențe.
Comunitatea e o clică. Solidaritatea, un subterfugiu.
Mulți rămân, astfel, cu mâinile goale și cu spatele descoperit: puțin abilitați să-şi administreze drepturile individuale – de unde confuzia existenţială; puțin capabili să investească încredere în vreun mecanism public – de unde neputința de a crede în misiunea socială a cuiva sau a ceva.
Pierdem, în felul acesta, pe toate planurile. Conștiință publică n-am avut niciodată, iar conștiință începem să nu mai avem. Instituția Bisericii nu mai convinge, iar cultura religioasă trezește – mai ales printre cei tineri – repulsie.
Lumea e plină de oameni spâni.
Dar nu-i nimic. Românul urban face trei mastere și se angajează la o multinațională. Sau începe o afacere cu obiecte handmade. O duce din ce în ce mai bine. Poate și singur. De fapt, poate DOAR singur.
Așa începe totul. De la singurătate.”
