Falimentul Șantierului Naval Mangalia reprezintă una dintre cele mai clare demonstrații ale modului în care intervenționismul statului poate distruge capacități industriale strategice. Vorbim despre cel mai mare șantier naval din România, despre peste 3.000 de oameni afectați direct, despre datorii care depășesc un miliard de lei și despre pierderea unei infrastructuri industriale esențiale pentru economia națională.Statul român deține 51% din acest șantier. Tocmai această majoritate, prezentată ani la rând ca o garanție a „protejării interesului național”, s-a transformat în mecanismul prin care șantierul a fost blocat administrativ, decapitalizat și împins spre faliment. În loc să protejeze industria, statul a devenit principalul factor al degradării ei.Cazul Mangalia arată limpede că statul nu pierde industria prin nepăsare, ci prin implicare directă. Atunci când decizia economică este transferată din logica pieței în logica ministerelor, rezultatul aproape inevitabil este incompetența administrativă, politizarea conducerii și corupția. Acestea nu sunt accidente, ci efecte structurale ale controlului politic asupra economiei.Șantierul naval trebuia lăsat în logica investiției private, acolo unde capitalul caută eficiență, productivitate și competitivitate internațională. În schimb, statul român a preferat să alunge capitalul privat și să mențină controlul birocratic asupra unei industrii care cere decizie rapidă, management performant și disciplină economică.Această orientare amintește de reflexele neo-ceaușiste care continuă să supraviețuiască în administrația românească: convingerea că statul poate administra mai bine decât piața, că proprietatea publică este automat superioară și că interesul național se confundă cu controlul politic. În realitate, exact aceste idei îngroapă România industrială.Exemplul Mangalia devine astfel simbolic pentru un model economic greșit: naționalizare de facto, control politic, respingerea investitorului privat și, în final, faliment. Nu capitalul privat a distrus șantierul, ci incapacitatea statului de a înțelege că rolul său este să creeze reguli clare și predictibile, nu să devină administrator industrial.În spatele unor decizii prezentate drept patriotice s-a ascuns, de fapt, o combinație toxică de amatorism administrativ și clientelism politic. România continuă să plătească prețul unei elite birocratice formate mai degrabă în cultura controlului decât în cultura performanței economice.Falimentul Șantierului Naval Mangalia nu este doar o criză industrială locală, ci o lecție despre ce se întâmplă atunci când statul confundă proprietatea cu competența și controlul cu dezvoltarea.
România nu își pierde industria prin nepăsare, ci prin implicare
